.Am stat agatata atatia ani de ceva ce nu ma lasa sa renunt, ceva ce nu era speranta , poate dorinta de a nu accepta renuntarea .Am tras cu dintii de acest ceva si nu ma uitam in jos, din incapatanare , vroiam sa cred ca exista si pentru mine putin din ce au altii.Am asteptat acolo, nu am urcat , am asteptat sa ma vada cineva atarnand cu disperare si dorinta ,sa observe cineva ca exist acolo si sa doreasca sa ma prinda . Dar treceau cu totii, isi ridicau privirea si nu vedeau nimic.Caci ajunsesem nimic in disperarea mea de a-mi oferi sufletul . Am obosit prea repede si am imbatranit acolo sus nevrand sa ma gandesc , ca nimeni nu vrea disperarea mea. Am vrut sa urc insa tot acel ceva nu ma lasa,parca de teama ca voi gasi stropul ce-l caut . Atunci mi-am desprins sufletul suferind si ostenit si l-am aruncat , nici macar nu l-am privit cum se striveste, nu-mi mai pasa de el , de ce mi-ar pasa mie? La ce-mi mai foloseste? ..........Il privesc acum cum incearca sa tipe , cineva parca i-a auzit disperarea si isi indreapta privirea spre el: sa-l ridice , sa treca mai departe? Isi ridica ochii spre cer , il vad cum ma implora sa-i mai dau o speranta , un vis, poate voi primi stropul la care tanjesc de vieti . Nu am curaj , suferinta va fi si mai mare insa.....totusi.......pentru un strop de iubire as suferi urmatorii 100 de ani..........
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu